ZIUA ARMATEI ROMÂNE

                                                                                   

Proiectul "Andrei Lupu" face paşi

Lansat  pe data de 18 octombrie 2011,  în localul şcolii generale din satul Oituz, comuna Lumina, judeţul Constanţa, în compania reprezentanţilor mai multor instituţii, organizaţii neguvernamentale şi a unor  personalităţi istorice universitare, acest proiect a început să prindă viaţă în teren. De la această dată, următorul pas a fost în ziua de 14 august 2012, când, la Căminul Cultural din satul Oituz, unde, în prezenţa şi a unora din cei citaţi mai sus din judeţele Bacău şi Constanţa, a avut loc comemorarea a 135 ani de la moartea eroică, pe câmpul de luptă de la Nicopole, în noaptea de 13/14 august 1877 (Războiul de Independenţă), a primului militar cu gradul de soldat, Andrei Lupu.

Pentru a cinsti memoria acestuia şi a cultiva ideea de neatârnare, numele consăteanului lor este inscripţionat pe cele două monumente ale eroilor ridicate  în comuna Luizi-Călugăra, judeţul Bacău şi satul Osebiţi al comunei, iar şcoala din sat îi poartă numele. Legătura dintre locuitorii Oituzului dobrogean şi cei din Luizi-Călugăra este,  în cea mai mare parte, de sânge, ceangăi, care s-au înfrăţit ca sate, iar cei de aici sunt urmaşii celor împământeniţi prin reforma agrară din 1921, promisă de Regele Ferdinand luptătorilor de pe ultimul aliniament de rezistenţă de la poarta Moldvei din anul 1917.

   În virtutea acestui „Proiect” şi a altor considerente, în perioada 14-16 septembrie 2012, s-a organizat,  prin grija domnului Rujanschi Emanoil şi a nepotului acestuia, Adam Leonard, un pelerinaj pe urmele străbunilor eroi, cu un grup mai restrâns de elevi şi părinţi. De mare ajutor în această acţiune au fost primarul localităţii, dl Chiru Dumitru şi dl Bucur Paraschiv, fiu al satului. Din patrea filialei Constanţa „Cultul Eroilor”, conform protocolului încheiat în cadrul „Proiectului”, a participat subsemnatul, „înarmat” cu materiale adecvate momentului: reviste, înscrisuri, DVD-uri (aveam geanta cea mai grea!).

 Pe tot parcursul drumului, am crezut de cuviinţă să relatez date de istorie sau geografie despre locurile prin care am trecut şi de a propune unde să facem câte o oprire. Una din ele a fost “Piaţa Unirii” din Focşani. Apoi, ne-am oprit la Mausoleul de la Mărăşeşti.

 Seara, fără propunerea mea, ne-a aşteptat dl primar al comunei Varga Aurel care, după urarea de bun venit, ne-a omenit cu o masă, la care au participat şi câţiva oameni ai locului,  în sala căminului cultural din comună.

     A doua zi, în prima parte, am participat, cei din Oituz, împreună cu elevi ai şcolilor localităţii, îmbrăcaţi în port popular specific etniei, îndrumaţi de cadrele didactice: dl prof. Ciurea Petru, dna prof. Bucur Liliana, cu locuitori ai comunei şi notabilităţi, în frunte cu domnul primar, la festvitatea de comemorare la “Monumentul Eroilor” şi depunere de coroane de flori pe fondul unor cântece potrivite momentului, interpretate de corul elevilor participanţi, dirijat de dl prof. Ilief Marian, îngânaţi (nu în bătaie de joc!) şi de către unii din participanţi. Aici, am fost onoraţi de participarea specială a domnului conferenţiar universitar Ioan Dănilă, prieten al ceangăilor, de la Universitatea din Bacău. Dumnealui ne-a vorbit despre personalitatea marcantă a pr. Iosif Petru Maria Pal, înmormântat în biserica romano-catolică din Luizi, şi cartea acestuia, „Originea catolicilor din Moldova şi franciscanii, păstorii lor de veacuri”, editată în 1941, dar interzisă în regimul comunist. A sugerat, cu multă căldură, ca şcoala din localitate să-i poarte numele.

     În continuare, ne-am deplasat la Şcoala generală „Andrei Lupu” din Osebiţi, unde se află un bust al acestuia. La propunerea mea, acceptată cu plăcere, prima parte a acestei activităţi s-a desfăşurat în una din sălile de clasă. Emoţiile de foşti elevi au început odată cu păşirea în şcoală, dar au fost maxime când a început să depene amintiri dl învăţător, cu o vechime de vreo 40 ani ca dascăl, decan de vârstă, Cojocaru Ulderich. Au fost şi lacrimi. Încărcaţi cu astfel de sentimente, s-a trecut, pe acelaşi fundal sonor al corului de elevi, la depunerea de coroane de flori la bustul eroului.

                                                                                                                   

Împreună cu cei nominalizaţi mai sus, am pornit pe urmele străbunilor ce s-au jertfit la Oituzul băcăoan. Ne-am oprit la “Cimitirul Eroilor” din Primul Război Mondial (Oituz), unde am fost întâmpinaţi, din partea primăriei, de dl profesor Oprea Gheorghe. Din alocuţiunea dumnealui despre însemnătatea luptelor din 1916- 1919, parte din cei căzuţi, aprox. 2.000, înmormântaţi aici, am mai reţinut că, tot pe aici, s-a trecut în Ardeal cu cântecul unui autor necunoscut, „Treceţi, batalioane române, Carpaţii !”

                                                                                                

Cu un bagaj de  vreo 500 km parcurşi, dar şi cu fel de fel de sentimente despre bătăliile de pe văile Trotuşului şi Oituzului,  am pornit  cu acelaşi grup spre a  mai parcurge încă vreo 44 km spre Ardeal, pentru a ajunge la “Cimitirul Eroilor din Primul Război Mondial” din Poiana Sărată. Ajunşi în incinta cimitirului, am ascultat o scurtă relatare a ghidului nostru, dl prof. Oprea, de la care am aflat că, aici, sunt înhumate osemintele a cca 1.600 eroi aparţinând de şapte naţiuni. S-au  intonat câteva cântece patriotice şi  depus coroane de flori. Am admirat şi priveliştea din jur care era  superbă.

                                                                                                                      

La întoarcere, ne-am oprit,  pentru un moment de reculegere, la Biserica romano-catolică din Oituz, unde a ctitorit şi monseniorul Ghenţa Ştefan, preot paroh pe aceste văi, păstor duhovnicesc pentru mulţi dintre cei din grup şi prieten al filialei noastre întru cultul eroilor. La despărţire, dl Oprea ne-a făcut cadou trei exemplare ale cărţii „Monografia comunei Oituz”, scrisă de Anton Coşa, profesor doctor, afiliat acestei mişcări.

                                                                                                      

În a  treia zi, s-a participat la Sfânta Liturghie de Hramul Bisericii din Luizi oficiată de un sobor de treizeci feţe bisericeşti printre care şi prietenii „Proiectului”, părintele paroh Lucaci Anton Daniel şi monseniorul Ghenţa Ştefan. Apoi , cu rămasul bun de rigoare, eu mulţumind şi pe această cale, pentru găzduirea ad-hoc, familiei Sascău Ştefan, ne-am întors la treburile cotidiene.

Oricine îşi dă seama că acest pelerinaj a fost solicitant psihic şi fizic pentru călători, într-un microbuz de 18 locuri.

De aceea participanţii merită felicitări din plin pentru abnegaţia de a nu-şi uita înaintaşii.

A consemnat Cdor. av. (rz.) Pavel Oţelea 

                   

           Adiţional

     Duminică, 16 septembrie, în timp ce partenerii de acţiune, descrisă mai sus, se aflau la Sfânta Liturghie, am avut o întâlnire cu colegii de promoţie de la Şcoala Militară de Ofiţeri de Aviaţie ce s-au stabilit în Municipiul Bacău. Un astfel de prilej nu mi se iveşte oricând.
    S-a întâmplat ca toţi să fie în localitate şi toţi să renunţe la ce îşi planificaseră pentru acea zi, deoarece i-am anunţat în seara zilei de sâmbătă pentru a ne revedea. Împilinirea dorinţei a fost deplină.

  Le mulţumesc tuturor pentru gest. Cele câteva ore ce le-am avut la dispoziţie au trecut mai repede ca un zbor de păpădie. Despre ce s-a discutat poate deduce oricine a trecut prin astfel de clipe emoţionante.

De la stânga la dreapta cum priveşti: Varia Ştefan, Şova Viorel, Mătuşescu Ion, Dumbravă Corneliu, Elefteriu Ionel, Dudeci Dinu, Apetrei Gheorghe, Oţelea Pavel.

ZIUA IMNULUI NAŢIONAL SĂRBĂTORITĂ LA CONSTANŢA

   Filiala Constanţa a Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria” a fost onorată şi în acest an de invitaţia Comandantulului Garnizoanei Constanţa,  contraamiral de flotilă dr. Alexandru Mîrşu, de a participa la festivitatea dedicată “Zilei Imnului Naţional al României”, organizată pe esplanada din faţa Comandamentului Flotei, în data de 29 iule 2012.                                                            

  Din întâmplare, această activitate s-a suprapus cu o alta,  de mare interes, referendumul naţional pentru demiterea preşedinelui ţării. Din această cauză, delegaţia „Cultului” a fost mai restrânsă, mulţi dintre noi fiind angrenaţi şi în această acţiune. Reamintesc că “Ziua Imnului” a fost stabilită prin Legea nr. 99/1998 şi, în conformitate cu această lege, ceremonialul militar, ca de fiecare dată în astfel de momente, a încântat asistenţa prin intonarea unor melodii de către fanfara garnizoanei şi a defilării Gărzii de onoare.

Armata rămâne instituţia de bază nu numai ca purtătoare a simbolurilor naţionale,  ci şi a intereselor ţării în teatrele de operaţii din afara graniţelor. Dacă mulţi români nu înţeleg ideea de identitate naţională decât dacă se aplică în ţară, armata are scris pe haină şi în suflet ROMÂNIA, oriunde s-ar afla.Cred că “Imnul” merită o scurtă istorioară, de aceea o şi fac. Nu sunt singurul şi nici nu am pretenţia de a fi exahaustiv în această acţiune. Nu-mi mai aduc aminte dezbaterile din parlament pe această temă, dacă şi ce propuneri au mai fost, dar cert este că acest poem cântat „Deşteaptă-te, române”, a fost nominalizat şi aprobat odată cu Constituţia ţării, prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991.   

Oare are motive întemeiate de a ocupa un asemenea onorant loc? Azi vedem adevărate controverse pe marginea acestui simbol naţional. Ba că-i prea lung (imnul Greciei are 158 de strofe), ba că-i greoi (încercaţi să memoraţi versuri din imnurile anterioare!) şi, cel mai mult, îi deranjează pe unii versul „Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,” pe motiv că: până când să ne mai deşteptăm?, iar “somnul cel de moarte”  ar induce pesimism.  

Cei care se văd deasupra versurilor “Imnului” (în general,  mai sunt şi alte controverse) sunt lesne de descoperit. Suntem o ţară bogată cu popor sărac. România este una din ţările cu cea mai ridicată rată a sărăciei din Europa. Un învăţat, îmi scapă numele, spune că nu există popor sărac, ci prost condus. Păi, cei despre care v-am spus sunt cei care au condus ori conduc şi acoliţii lor întru jaf. 

Din păcate, mulţi naivi nu văd în acest demers al denigrării grosolana formă de manipulare. Distrugem simboluri naţionale, distrugem tradiţii, bagatelizăm Revoluţia şi alte momente istorice, culpabilizăm poporul că nu-i în stare de nimic şi-l aducem la stare de blazare. De aici, conducem cum vrem. Asta-i măreaţa politică de azi! Să nu uit! Dacă nu era nominalizat în “Constituţie”, până acum nici noi nu am mai fi ştiut care-i imnul de stat, cum s-a mai întâmplat la diferite evenimente internaţionale, unde, dacă nu mă înşel, ni s-a pus şi imnul Ungariei.Tot ca o paranteză, de la adoptarea “Constituţiei” până la emiterea legii pentru “Ziua Imnului” a trebuit să treacă şapte ani.                                                                                                                                                                     

Un cântec poate fi mai puternic decât forma statală, decât ideologia, decât politica, dacă în el se regăsesc milioane de oameni. Şi acest imn, în afara versurilor, a exprimat încă de la facere o stare de spirit. De aceea sperie!  Nu există o altă creaţie literară, la români, cu o încărcătură istorică atât de mare.                                                                                                                                     

Iată o mărturie a soţiei poetului: „El nu s-a culcat, ci s-a aşezat la masa de scris şi a scris până târziu, după ce se făcuse ziuă. Mai sculându-se din când în când, de la masă, şi plimbându-se prin odaie, citind ceea ce scrisese. Erau strofele din Deşteaptă-te, române!”  Această stare de spirit a avut-o după întoarcerea, cu delegaţia Braşovului, de la adunarea de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, din mai 1848. De altfel, „febra” sa creatoare este reflectată chiar prin titlu: “Un răsunet”. Acest poem devine imn revoluţionar, fiind numit de Nicolae Bălcescu “Marseilleza românilor”. 

            

Nici Eminescu nu trece nepăsător faţă de poetul versurilor în cauză:        „Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită, / Rumpe coarde de aramă cu o mână amorţită, / Cheamă piatra să învie ca şi miticul poet, / Smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune,  / Şi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune, / Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet.”                                              

De la 1848 până azi, am numărat vreo şapte mari evenimente politico-militare, care ne-au croit o altă soartă. La majoritatea din ele, s-a cântat spontan „Deşteaptă-te, române!”, de cele mai multe ori de o masă de oameni încălţată în obiele şi opinci, despre care eu nu am găsit în istorie momente în care s-ar putea spune că au dus-o bine.Nu scapă a sublinia influenţa mobilizatoare a acestui cântec nici Vartan Arachelian, în cartea „Toamna pătimirii noastre”: „Simţind iminenţa atacului, eroii Regimentului 40 Infanterie, eroii de la Amzacea, au cerut steagul regimentului. Sub ploaia de obuze, în timp ce muzica intona Deşteaptă-te române!, toţi au jurat că nimic nu-i va face să dea înapoi în faţa puhoiului duşman. Şi aveau să se ţină de cuvânt.” Pe acest aliniament s-a stopat pentru o scurtă perioadă înaintarea în „pas de defilare” a trupelor germano-bulgare în toamna anului 1916 pe teritoriul Dobrogei.                                  

Cei care contestă acest imn şi-or fi pus întrebarea, printre altele, de ce regimul comunist a interzis acest cântec patriotic după abdicarea Regelui Mihai în anul 1947? Ştiu însă, mi s-a întâmplat direct, că unii din „produsele noii epoci” cred că cei mai mulţi dintre noi au auzit despre acest poem doar în Decembrie ’89. Ei, în mod sigur, da! Eu auzisem, atunci nu acum, că acesta s-a cântat şi la revolta muncitorilor braşoveni din 15 noiembrie 1987. 

De istorioara acestui poem cântat mai este legat şi numele unei personalităţi de seamă a culturii  româneşti,  Anton Pann. Cei mai mulţi îi atribuie paternitatea melodiei. Cert este că viitorul imn naţional a fost cântat prima dată în public pe 29 iulie 1848 (la 18 zile de la izbucnirea revoluţiei), în Parcul “Zăvoi” din Râmnicu Vâlcea, sub bagheta acestuia.E lesne de înţeles de ce se serbează în această zi.           

Dacă parcurgem toate strofele acestei poezii (unsprezece!, din care, la ocazii festive, se interpretează strofele 1,2,4 şi 11), vom observa că nu se imploră sau preamăreşte puterea divină, ca în imnurile altor ţări, însă ne defineşte religios: „Preoţi, cu crucea-n frunte! căci oastea e creştină, / Deviza-i  libertate şi scopul ei prea sfânt.”


  Se evocă măreţe figuri ale neamului, Mihai, Ştefan, Corvin, ca suport al îndemnului: ”Uniţi-vă în cuget , uniţi-vă-n simţiri!”  Mai găsim, în strofele acestuia, îndemnul de a ne respecta pe noi înşine, de a fi demni chiar şi în sarăcia noastră. A mai considerat, probabil, că Dumnezeu ne-a dat de toate, rămânându-ne doar nouă strădania  de a ne băga în traistă.

                                                                          Cdor. av. (rtr.) Pavel Oţelea
                                                                                                                                       

Piloţii orbi

 

Articol publicat de Mircea Eliade, în ziarul Vremea, 1937

    

 

   Imoralitatea clasei conducătoare româneşti, care deţine “puterea” politică, de la 1918 încoace, nu este cea mai gravă crimă a ei. Că s-a furat ca în codru, că s-a distrus burghezia naţională, în folosul elementelor alogene, că s-a năpăstuit ţărănimea, că s-a introdus politicianismul în administraţie şi învăţământ, că s-au desnaţionalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva siguranţei statului si toate aceste atentate contra fiinţei neamului nostru ar putea – după marea victorie finală – să fie iertate. Memoria generaţiilor viitoare va păstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliţi 1916- 1918 – lăsând să se aştearnă uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.

    Dar cred că este o crimă care nu va putea fi niciodată uitată: aceşti aproape douăzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai că i-am pierdut (şi când vom mai avea înaintea noastră o epoca sigură de pace atât de îndelungată?!) – dar i-am folosit cu statornică voluptate, la surparea lentă a statului românesc modern. Clasa noastră conducătoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a făcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elita politică în faţa contemporanilor şi în faţa istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică. Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sută de milioane furate, de coruptie, bacşişuri, demagogie si şantaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăşi existenţa istorică a neamului românesc: oamenii care ne-au condus şi ne conduc nu mai văd.  
   Într-una dintre cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult incercata Europă – luntrea statului nostru este condusă de nişte piloţi orbi. Acum, când se pregăteşte marea luptă după care se va şti cine merită să supravieţuiască şi cine îşi merită soarta de rob – elita noastră conducatoare îşi continuă micile sau marile afaceri, micile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte. Nici nu mai găseşti cuvinte de revoltă. Critica, insulta, ameninţarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii aceştia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins. 

    Istoria cunoaşte unele exemple tragice de state înfloritoare si puternice, care au pierit în mai puţin de o sută de ani, fără ca nimeni să înţeleagă de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldaţii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Şi deodată, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani după aceea, cetăţenii fostelor state glorioase îşi pierd limba, credinţele, obiceiurile – şi sunt inghiţiţi de popoare vecine. Luntrea condusă de piloţii orbi se lovise de stânca finală. Nimeni n-a inţeles ce se întamplă, dregătorii făceau politică, neguţătorii îşi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste si ţăranii de ogorul lor. Numai istoria ştia că nu va mai duce multă vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însuşirile în afară de cea capitală: instinctul statal. 

     Crima elitelor conducătoare româneşti constă în pierderea acestui instinct şi în înfiorătoarea lor inconştienţă, în încăpăţânarea cu care îşi apară “puterea”. Au fost elite româneşti care s-au sacrificat de bună voie, şi-au semnat cu mâna lor actul de deces, numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducătorilor noştri politici, departe de a dovedi această resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stă în putinţă ca să-şi prelungească puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambiţiile pe care şi le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Şi nu în aceste câteva miliarde risipite şi câteva mii de conştiinţe ucise stă marea lor crimă, ci în faptul că măcar acum, când încă mai este timp, nu inţeleg să se resemneze. […]        Ştiu foarte bine că evreii vor ţipa că sunt antisemit, iar democraţii că sunt huligan sau fascist. Ştiu foarte bine că unii îmi vor spune că “administraţia” e proastă – iar alţii îmi vor aminti tratatele de pace, clauzele minorităţilor. Ca şi când aceleaşi tratate l-au putut împiedica pe Kemal Paşa să rezolve problema minorităţilor, măcelarind 100.000 de greci în Anatolia . Ca şi când iugoslavii şi bulgarii s-au gândit la tratate, când au închis şcolile şi bisericile româneşti, deznaţionalizând câte zece sate pe an. Ca si când ungurii nu şi-au permis să persecute făţiş, cu închisoarea, chiar satele germane, ca să nu mai vorbesc de celelalte. Ca şi când cehii au şovăit să paralizeze, pâna la sugrumare, minoritatea germana! Cred că suntem singura ţară din lume care respectă tratatele minorităţilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamărindu-le cultura şi ajutându-le să-şi creeze un stat în stat. Şi asta nu numai din bunătate sau prostie. Ci pur şi simplu pentru că pătura conducatoare nu mai ştie ce înseamnă un stat, nu mai vede. 
  Pe mine nu mă supără când aud evreii ţipând: “antisemitism”, “fascism”, “hitlerism”! Oamenii aceştia, care sunt oameni vii si clarvăzători, îşi apară primatul economic şi politic, pe care l-au dobândit cu atâta trudă, risipind atâta inteligenţă şi atâtea miliarde. Ar fi absurd să te aştepţi ca evreii să se resemneze de a fi o minoritate, cu anumite drepturi si cu foarte multe obligaţii – după ce au gustat din mierea puterii şi au cucerit atâtea posturi de comandă. Evreii luptă din răsputeri să-şi menţină deocamdată poziţiile lor, în aşteptarea unei viitoare ofensive – şi, în ceea ce mă priveşte, eu le înţeleg lupta şi le admir vitalitatea, tenacitatea, geniul.      Tristeţea şi spaima mea îşi au, însa, izvorul în altă parte. Poliţii orbi! Clasa aceasta conducătoare, mai mult sau mai puţin românească, politicianizată până în măduvă oaselor – care aşteaptă pur si simplu sa treacă ziua, să vină noaptea, să audă un cântec nou, să joace un joc nou, să rezolve alte hârtii, să facă alte legi. Acelaşi şi acelaşi lucru, ca si când am trăi într-o societate pe acţiuni, ca şi când am avea înaintea noastră o sută de ani de pace, ca şi când vecinii noştri ne-ar fi fraţi, iar restul Europei unchi si naşi. Iar dacă le spui că pe Bucegi nu mai auzi româneşte, că în Maramureş, Bucovina şi Basarabia se vorbeşte idiş, că pier satele româneşti, că se schimbă faţa oraşelor – ei te socotesc în slujba nemţilor sau te asigură că au făcut legi de protecţia muncii naţionale. 

    Sunt unii, buni “patrioti”, care se bat cu pumnul în piept şi-ţi amintesc ca românul în veci nu piere, că au trecut pe aici neamuri barbare etc. Uitând, săracii că în Evul Mediu românii se hrăneau cu grâu şi peşte şi nu cunoşteau nici pelagra, nici sifilisul, nici alcoolismul. Uitând că blestemul a început să apese neamul nostru, odată cu introducerea secarei (la sfârsitul Evului Mediu), care a luat pretutindeni locul grâului. Au venit apoi fanarioţii care au introdus porumbul – slăbind considerabil rezistenţa ţăranilor. Blestemele s-au ţinut apoi lanţ. Mălaiul a adus pelagra, evreii au adus alcoolismul (în Moldova se bea, pâna în secolul XVI, bere), austriecii în Ardeal şi “cultura” în Principate au adus sifilisul. Piloţii orbi au intervenit şi aici, cu imensa lor putere politică si administrativă. 

   Toată Muntenia şi Moldova de jos se hrăneau iarna cu peşte sărat; căruţele începeau să colinde Bărăganul, îndată ce se culegea porumbul şi peştele acela sărat, uscat cum era, alcătuia totuşi o hrană substanţială. Piloţii orbi au creat, însă, trustul peştelui. Nu e atât de grav faptul că la Brăila costă 60-100 lei kilogramul de peşte (în loc să coste 5 lei), că putrezesc vagoane întregi cu peşte ca să nu scadă preţul, că în loc să se recolteze 80 de vagoane pe zi din lacurile din jurul Brăilei se recolteaza numai 5 vagoane şi se vinde numai unul (restul putrezeşte), grav e că ţăranul nu mai mănâncă, de vreo 10 ani, peşte sărat. Şi acum, când populaţia de pe malul Dunării e secerată de malarie, guvernul cheltuieşte (vorba vine) zeci de milioane cu medicamente, uitând că un neam nu se regenereaza cu chinină şi aspirină, ci printr-o hrană substanţială. 

    Nu mai vorbiţi, deci, de cele şapte inimi în pieptul de aramă al românului. Sărmanul român luptă ca să-şi păstreze măcar o inima obosită, care bate tot mai rar şi tot mai stins. Adevărul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenta sa legendară, de acum câteva veacuri. În Moldova şi în Basarabia cad, chiar de la cele dintâi lupte cu un element etnic bine hrănit, care mănâncă grâu, peşte, fructe si care bea vin în loc de ţuica. Noi n-am înţeles nici astăzi că românul nu rezistă băuturilor alcoolice, ca francezul sau rusul bunăoara. Ne lăudam ca “ţinem la băutură”, iar gloria aceasta nu numai că e ridiculă, dar e în acelaşi timp falsă. Alcoolismul sterilizează regiuni întregi şi ne imbecilizează cu o rapiditate care ar trebui să ne dea de gândit.

     …Dar piloţii orbi stau surâzători la cârmă, ca şi când nimic nu s-ar întâmpla. Şi aceşti oameni, conducători ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bună-credinţă şi cu bunăvoinţă; numai că, aşa orbi cum sunt, lipsiţi de singurul instinct care contează în ceasul de faţă – instinctul statal – nu văd şuvoaiele slave scurgându-se din sat în sat, cucerind pas cu pas tot mai mult pământ românesc; nu aud vaietele claselor care se sting, burghezia şi meseriile care dispar lăsând locul altor neamuri… Nu simt că s-au schimbat unele lucruri în această ţară, care pe alocuri nici nu mai pare românească. Uneori, când sunt bine dispuşi, îţi spun că n-are importanţă numărul evreilor, căci sunt oameni muncitori şi inteligenţi şi, dacă fac avere, averile lor rămân tot în ţară. Dacă aşa stau lucrurile, nu văd de ce n-am coloniza ţara cu englezi, căci şi ei sunt muncitori şi inteligenţi. Dar un neam în care o clasă conducătoare gândeste astfel, şi-ţi vorbeşte despre calităţile unor oameni străini – nu mai are mult de trăit. El, ca neam, nu mai are însă dreptul să se măsoare cu istoria… 

     Că piloţii orbi s-au făcut sau nu unelte în mâna străinilor – puţin interesează deocamdată. Singurul lucru care interesează este faptul că nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a ştiut şi nu ştie ce înseamnă un stat. Şi asta e destul ca să începi să plângi. 

      Iubirea e tot ce dorim, iar în final e tot ce-am avut ! 

  „Mergeţi cu bine, cu sănătate, în vremurile care vor veni!" (urare getică străveche)

Sfântul Gheorghe pe rit vechi la Turtucaia

           6 Mai, zi naţională la bulgari 

        În acest articol nu mi-am propus şi nici nu se cuvine, veţi vedea de ce, să scriu despre ce înseamnă această localitate pentru români. Dar, luându-ne cu vorba pentru ce am fost acolo, să nu uităm, totuşi, câteva concluzii care putem spune că au devenit istorice şi din păcate actuale. 

        Iată prin ce: Constantin Argetoianu: „Turtucaia înseamnă o dată mare în evoluţia politică a ţării noastre. (...) Cu Turtucaia a început la noi ura împotriva partidelor. Turtucaia a pus în plină lumină goliciunea oamenilor cărora ţara le încredinţase soarta ei, aproape fără nici un control. Cu Turtucaia a luat naştere la noi o mentalitate nouă şi se poate zice că, odată cu dezastrul de la Turtucaia, s-a trezit şi opinia noastră publică la conştiinţa datoriilor ei”. Tot această personalitate politică interbelică, întrebat pe cine va numi regele în noul guvern  după lovitura de stat, a declarat:”Lichele mai mari ca noi nu are de unde lua”.Aşadar, indiferent de marile schimbări pe scena politică a ţării, opinia publică să nu creadă că şi-a îndeplinit sarcina şi poate intra în concediu prelungit.

Deci, să purcedem la drum.Ca urmare a unei invitaţii  făcută de conducerile Primăriei şi Muzeului de Istorie din oraşul Tutrakan  Filialei Constanţa a Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor “Regina Maria”, un grup restrains, din motive obiective, de membri al acesteia  a făcut deplasarea în localitatea amintită pentru a sărbători împreună Ziua armatei bulgare. Această invitaţie a venit şi ca urmare a unei strânse legături de prietenie şi a mai multor vizite reciproce cu oameni din asociaţii similare din diferite localităţi ale celor două ţări.Cu ocazia acestei zile s-au organizat festivităţi de la nivel guvernamental până la asociaţii neguvernamentale şi localităţi.

În Bulgaria, ziua de 6 mai a Sfântului Gheorghe pe rit vechi şi a armatei face parte din lista sărbătorilor naţionale. Asta nu numai pentru faptul că aproximativ 200.000 de bulgari poartă numele Gheorghi (varianta bulgară a lui Georgios care provine din greaca veche ) şi este cel mai răspândit nume de bărbat în Bulgaria, după ziarul Dnevnik,  ci pentru ei  Sfântul are şi o conotaţie laică, faţă de cea religioasă ca apărător al soldaţilor ca la noi şi pretutindeni. Armata, întruchiparea viteazului care luptă cu balaurul, a avut misiunea de a tăia capetele acestuia. Aceste capete au fost România, Serbia, Macedonia, Grecia, Turcia şi chiar Rusia. În consecinţă, legenda mergând mână în mână cu realitatea  dau o stare sufletească deosebită locuitorilor acestei ţări în această zi. Acest fapt s-a văzut de cum am intrat în vamă la Silistra. Fără ca noi să avem insemne deosebite, afară de limbă, lucrătorii de acolo s-au purtat foarte curtenitor  şi ne-au întrebat retoric dacă mergem la Tutrakan. În vamă ne-am întâlnit  cu reprezentanţii  ANCE Filiala Călăraşi ,dl. col.(r) Popescu Vladimir şi al ANCMRR aceeaşi filială, dl. col.(r) Mardare Dumitru.Împreună, cei din Constanţa, col.(r) Macovei Remus, cdor. av.(r) Oţelea Pavel, col.(r) Ţăranu Traian şi cpt. cdor. av.(r) Iacob Sorin cu cei din Călăraşi şi un grupuleţ de bulgari,  am mers mai întâi la Cimitirul de onoare de la Şumenţi( Daidîr, situat la 8 km sud Tutrakan).Acest cimitir a fost construit de Societatea “Cultul Eroilor” în anul 1926. Aici sunt înhumaţi în morminte individuale şi două gropi comune peste 8000 de militari bulgari, germani, români şi turci căzuţi în aprigele lupte din septembrie 1916.   Fondurile necesare au provenit din subscripţii la care au participat toate localităţile dobrogene. Astfel, comuna Constanţa a depus din bugetul pe anul 1920/1921, în contul deschis la Banca Populară Regele Carol I din Turtucaia , pentru ridicarea monumentului dedicat ostaşilor români morţi la Turtucaia, suma de 500 lei.

În acest loc am fost întâmpinaţi cu cordialitate de , pot zice, prietenii noştri dl. director al muzeului Peter Boicev şi dl. Ruse Ştefan fostul primar al localităţii, vorbitor de limbă română, cu multe neamuri la nord de Dunăre. Apropo, trăiesc mai mulţi români în Bulgaria, decât bulgari în România.

Dl. Boicev, în costum, Dl Ruse în haină

Ceremonial religios si militar

La ora stabilită, 11.00, a început un ceremonial militar şi religios în care s-a comemorat jertfa celor căzuţi pe aceste plaiuri şi s-a elogiat epopeea militară în operaţia armată Tutrakan-Silistra. Au participat autorităţile locale, parlamentari bulgari,veterani de război, militari bulgari activi şi în rezervă, reprezentanţi ai organizaţiilor de tradiţii militare , de tineret şi şcolari.      

Delegaţia constănţeană ca şi alte delegaţii prezente, români numai cei menţionaţi, a depus o coroană de flori la Monumentul central comemorativ care păstrează inscripţiile iniţiale în limba celor înhumaţi aici:”Onoare şi admiraţie celor care au ştiut să moară vitejeşte pentru ţara lor”.

Pata de culoare a acestei festivităţi au dat-o cei de la tradiţii militare echipaţi în ţinută de epocă ca şi elevii îmbrăcaţi în mod deosebit.Tot ca o pată de culoare e şi o scurtă relatare pe care mi-a făcut-o pe aleile cimitirului un cetăţean bulgar ce a lucrat la şantierul naval Galaţi după ’90. Criza l-a trimis acasă. Mi-a explicat dumnealui că astăzi, de ziua armatei, vine lume mai puţină decât în prima duminică din septembrie. Acum sărbătoare e în toată ţara şi se vine mai organizat, mai la chemare. În prima duminică a toamnei se adună lume, în mod spontan, de pretutindeni, chiar şi din afara ţării, când evocarea luptelor e mult mai amplă, iar cei mai mulţi îşi au strămoşii înmormântaţi aici.Vin să le cinstească memoria şi să aprindă câte o lumânare la capela cimitirului.

Tot în această zi, de astă dată legat de Sfântul Gheorghe,se găteşte şi serveşte la masă o mâncare tradiţională de miel numită curban.Astfel de mâncare fac şi grecii din comuna Izvoarele judeţul Tulcea,tot în această zi. Asta o ştiu fiind crescut în nordul Dobrogei, Horia vecină cu Izvoarele. În ce constă. Mielul, nu mieluţă, se umple cu măruntaie, orez, mirodenii şi se  bagă în cuptorul încins. Cel din curte pentru copt pâinea.

Festivitatea s-a încheiat cu servirea participanţilor cu câte o porţie de astfel de mâncare. Atenţie! Aceasta are gust doar în ziua onomastică de  Gheorghe.         

S-au tras si concluzii

Pe timpul mesei festive,de unde nu a lipsit vestitul curban, oferită de Primăria Tutrakan, rezerviştii constănţeni şi călărăşeni au avut discuţii fructoase în limba română, cu translatori ad hoc, cu militarii activi şi în rezervă bulgari, cu veteranii de război, dar şi cu istorici de la Muzeul de istorie, stabilindu-se câteva acţiuni concrete care să se desfăşoare în perioada imediat următoare pentru memoria celor jertfiţi pe câmpurile de luptă ale primului război mondial. Despărţirea a fost deosebit de afectuoasă, cu regretul, deloc fals, din partea gazdelor, că s-a mâncat şi băut prea puţin. Ce să-i faci! S-au redus arderile. 

Dl. Boicev, militari activi si primarul in functie.

Cdor. av. (rz.) Oţelea Pavel