ZIUA ARMATEI ROMÂNE

                                                                                   

de cdor. av. (rtr.) Pavel Oţelea

RETROSPECTIVĂ

Din respect pentru instituţia din care cu onoare am făcut parte, unde am dobândit şi exersat o profesie, am să-i fac o succintă retrospectivă istoriografică şi voi arăta ce s-a făcut de ziua ei. Mai spun că, la rându-mi, m-am străduit şi am reuşit să nu distrug niciun avion propriu (nu al inamicului!), obţinând individual, dar şi cu escadrila, calificative maxime la trageri reale aer-aer, ziua şi noaptea, din emisfera din spate şi din faţă (atac frontal) în poligonul de la Astrahan.

Aşa începea meseria de pilot

Pentru unii e ceva hazliu ceea ce zic, însă erau nişte misiuni de o încărcătură emoţională deosebită. Dacă nu obţineam calificativul maxim, făceam de râs ţara, comandantul suprem, Ziua Naţională, de asemenea. Ne întorceam din poligon în preajma acesteia şi era vai, vai, dacă nu veneam cu FB.         

Să ne întoarcem, însă, un pic în istorie, pentru o scurtă recapitulare a începutului şi evoluţiei acestei instituţii, armata, subordonată exclusiv voinţei poporului, pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale.

Prin „Tratatul de la Adrianopol”, încheiat între Rusia şi Turcia la 2 septembrie 1829, s-au acordat unele drepturi popoarelor balcanice, în detrimentul Turciei. Într-un articol special al tratatului, se stipula dreptul Principatelor Române de a-şi înfiinţa propriile armate. Administraţia Principatelor a fost încredinţată generalului Pavel Kisellef, în timpul căruia au fost elaborate „Regulamentele Organice”, puse în aplicare, în 1831, în Muntenia, şi, în 1832, în Moldova. Astfel, la 30 aprilie 1830, puţin în devansul aplicării regulamentelor, s-au pus bazele constituirii Infanteriei Române Moderne, ca armă de sine stătătoare, prin hotărârea „formăruirii în Valahia a şase batalioane pedestrime şi şase escadroane călărime a străjii pământeşti”, din care s-au înfiinţat 3 Regimente Mixte la Bucureşti, Ploieşti şi Craiova. În acelaşi timp, în Moldova, la Iaşi, s-au constituit un batalion de pedestrime şi un escadron de călarime care au format, mai târziu, Regimentul Mixt.

Prima grupare militară modernă se organizează la Craiova, în 1830. Avea 4.500 de panduri, împărţiţi în 9 unităţi de cavalerie „grea”, fiecare pandur dispunând de: uniformă, un cal, o puşcă, două pistoale, un hanger şi 4 cuţite de azvârlit. Unităţile dispuneau şi de propria lor artilerie mobilă (tunuri trase de cai). Ea se numea „streaja” sau „miliţia pământească”. Tot la Craiova, s-a constituit prima formaţie specializată în muzică militară şi a avut loc prima paradă militară la grădina publică „Mihai Bravu”.

Din alt punct de vedere, se consideră că înfiinţarea Armatei Române moderne începe în perioada domniei lui Alexandru I. Cuza, prin înfiinţarea taberei de la Floreşti. Motivul înfiinţării acestei tabere ar fi fost  generat de nerecunoaşterea de către Imperiul Otoman şi Austro-Ungar a domnitorului. Mai mult, se punea la cale o intervenţie militară peste Dunăre. Cum Cuza răspunde energic, la 20 aprilie1859, la Floreşti, între Ploieşti şi Câmpina, armata moldo-munteană a fost concentrată spre a face faţă oricărei situaţii. După alte ameninţări, sub presiunea celorlalte puteri garante, Poarta a acceptat oficial, odată cu Austria, în a III-a şedinţă a Conferinţei de la Paris (25 august/7 septembrie) să recunoască dubla alegere. Detensionarea situaţiei cu cele două imperii îl determină pe domn să ordone închiderea taberei de la Floreşti (1 septembrie 1859).

Cuza - Carol Pop de Szathmary 

Înainte de adoptarea legii pentru organizarea armatei (7 februarie 1864), un rol important în modernizarea acesteia l-a avut Misiunea Militară Franceză, solicitată împăratului Napoleon chiar de domnitorul român, prin trimisul său special la Paris, Vasile Alecsandri, compusă, la început, din ofiţeri şi subofiţeri de intendenţă şi administraţie, iar, mai apoi, şi din ofiţeri şi subofiţeri de trupă, stat-major, vânători, artilerie şi geniu,  care au activat în mediul militar românesc din 1860 până în 1891.

După adoptarea „Constituţiei” din anul 1866, prin trei legi succesive, prima din anul 1868,  care consfinţea ca principiu director al apărării naţionale Naţiunea Armată,  principiu iniţiat de domnitorul Cuza, urmată de cele din anii 1872 şi 1874, s-au pus  bazele juridice şi s-a creat cadrul legislativ adecvat sistemului militar de apărare a României.

Primul mare moment în istoricul armatei moderne române este marcat prin participarea Principatelor Unite la Războiul ruso-turc din 1877-1878,  în urma căruia România a obţinut independenţa faţă de Imperiul Otoman. 

14 Noiembrie 1878- Trecerea Dunării de către trupele române în zona Brăila-Măcin.

                                                                                                                            

La 10 iulie 1913, Armata Regală Română intră pe teritoriul Bulgariei în cadrul celui de-al Doilea Război Balcanic, iar, în urma Tratatului de pace de la Bucureşti, din acelaşi an, România dobândeşte Cadrilaterul.

Unul din cele mai înălţătoare momente ale fiinţării armatei române l-a  constituit trecerea Carpaţilor în Transilvania, pe 27 august 1916, sub steagul tricolor cu stema regală şi cu dezideratul:       

“ ‘Nainte! ‘Nainte spre marea Unire,  

Hotarul nedrept să-l zdrobim ,

Să trecem Carpaţii, ne trebuie Ardealul,

De-o fi să ne-ngropăm de vii.         ”

Intrarea Regatului Român în Războiul cel Mare s-a făcut alături de Tripla Înţelegere (Antanta), după doi ani de neutralitate, iar desfăşurarea acţiunilor de luptă au fost de un dramatism deosebit pentru soldatul-ţăran, fiindcă aceştia reprezentau masa oştirii, mai ales în eroicul an 1917. În acest an, pe teritoriul liber al Moldovei, Misiunea Militară Franceză, condusă de generalul H. M. Berthelot, schimbă faţa armatei române, prin reorganizare şi dotare. Tot acest efort naţional uman şi material a fost încununat de Marea Unire  şi consacrarea Statului Naţional Unitar Român.

 Acest deziderat este zdruncinat de invazia armatei ungare la est de Tisa, sub comanda lui Bela Kun, începând cu aprilie 1919. În aceste condiţii, armata română, de nevoie, dezvoltă o viguroasă contraofensivă, oprindu-se la Budapesta. Această operaţie militară este singura din istoria modernă a României care s-a desfăşurat fără aportul aliaţilor. De remarcat că ecoul acţiunii militare române n-a fost chiar bine primit de către cancelariile străine. Trebuie amintit şi faptul că, în acelaşi timp cu această contraofensivă, trupele române duceau un război şi pe linia Nistrului, împotriva bandelor bolşevice, care făceau dese incursiuni în Basarabia, încercând să răscoale populaţia şi să reia teritoriul dintre Prut şi Nistru.

Temelia instituţiilor Regatului României este serios zdruncinată în preajma şi pe timpul celei de-a Doua Conflagraţii Mondiale. Anul 1940 reprezintă tragedia noastră naţională în trei acte, când armata regală română, într-o cumplită umilinţă, ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov din 1939, pierde o treime din ţară, fără să fi tras un foc de armă: 28 iunie-Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa-30 august, Ardealul-7 septembrie, Cadrilaterul. De menţionat că, odată cu evacuarea armatei din ţinuturile citate, s-au evacuat şi mulţi civili români din toate categoriile sociale. Să nu creadă cineva că nu a fost cu adevărat o tragedie!

În aceste condiţii politico-militare, Regatul se aliază cu Puterile Axei, tot după doi ani de neutralitate şi, la 22 iunie 1941, intră în război de partea acestora, pentru a dezrobi populaţia de sub jugul roşu, din teritoriile răpite de URSS. Armata a fost zdrobită de ger şi de trupele sovietice la Porţile Stalingradului. După trei ani şi două luni de campanii militare împotriva URSS, la 23 august 1944 (armata sovietică fiind deja în Moldova), se trece de partea aliaţilor (Naţiunile Unite)  împotriva nazismului, dar şi pentru a recâştiga teritoriile române aflate sub ocupaţie hortistă. Prin „Conferinţa de pace de la Paris”,  din anul 1946, semnată ca stat duşman învins, României i se recunoaşte Ardealul.

Tratatele de pace de la Paris din anul 1947 stabilesc că toate forţele militare aliate vor fi retrase în termen de 90 de zile din România, cu excepţia Uniunii Sovietice, care îşi va păstra pe teritoriul acesteia forţe armate, necesare pentru menţinerea liniilor de comunicaţie cu armata sovietică din zona de ocupaţie a acestora din Austria.

Urmare a marilor evenimente arătate la mai puţin de 3 ani de la ocupaţia sovietică a României, la data de 30 decembrie 1947,  regele Mihai I este forţat să abdice şi este proclamată Republica Populară Română.

După ce P.C.R. a obţinut controlul politic al ţării, s-a copiat modelul sovietic de organizare militară şi politică în lumina doctrinelor acestuia, incluzând România şi în sistemul strategic al U.R.S.S. pe perioada Războiului rece. Pentru îndeplinirea acestui obiectiv, au fost numiţi consilieri militari sovietici, spre a superviza reorganizarea eficientă a armatei. În anul 1958, au fost retrase din ţara noastră trupele sovietice, iar, între 1959-1960, şi ultimii consilieri militari. România rămâne membră a Tratatului de prietenie, cooperare şi asistenţă mutuală, Pactul de la Varşovia, care a fost o alianţă militară a ţărilor din Europa Răsăriteană, fondată în 1955, împotriva ameninţării pe care o percepeau din partea alianţei N.A.T.O., fondată în 1949, care a integrat Germania de Vest „remilitarizată”. Pactul s-a dizolvat oficial la întâlnirea de la Praga din 1 iulie 1991.

O cotitură importantă în viaţa politico-militară a României o reprezintă „Legea apărării naţionale” din 1972, prin care se adoptă doctrina militară naţională ”Războiul întregului popor”, ce schimbă fundamental organizarea şi dotarea sistemului militar naţional.

Rezistenţa armată anticomunistă, din perioada 1944-1962, împotrivirea ţăranilor  la procesul de colectivizare forţată, revoltele muncitoreşti, dizidenţa anticomunită şi  altele şi-au încununat succesul în Revoluţia Română din Decembrie 1989.

În acest mare eveniment istoric, armata a avut un rol decisiv pentru victorie şi trebuie privită ca un protector al celor care s-au ridicat împotriva dictaturii comuniste („Armata e cu noi!”), chiar dacă, până în momentul fugii dictatorului, comandant suprem, au existat unele sincope de atitudine prodictatorială din partea unor comandanţi.

ARMATA E CU NOI!

După cum am văzut, de-a lungul timpului, restructurarea şi modernizarea armatei au premers marile transformări ale instituţiilor statului român. Şi de această dată, aderarea României la Alianţa Nord Atlantică (NATO),  pe data de 29 martie 2004, important moment istoric ce a dus la transofrmarea armatei într-o instituţie profesionistă (şi prin dsfiinţarea serviciului militar obligatoriu), anticipând devenirea ţării, la 1 ianuarie 2007, ca stat membru al Uniunii Europene.

Retrospectiva făcută, în care am văzut alianţe de voie şi de nevoie, mă obligă a vedea şi prospectiv. Trag concluzia că destinul României, mai ales în această perioadă, când fenomenul globalizării este tot mai vizibil, nu poate fi decât într-o largă politică de cooperare militară, dar, mai ales, economică, internaţională. De unii singuri nu vom putea face nimic.

ZIUA ARMATEI ŞI A ARMELOR

Din anul 1830, după cum am zis, anul înfiinţării armatei române moderne, până în 1951, în tradiţia românească nu a existat o zi dedicată exclusiv sărbătoririi acestei instituţii. Aflată în centrul atenţiei publice, mai ales după Războiul de Independenţă, armata a participat anual la manifestările prilejuite de Ziua Înălţării Domnului, devenită, după Primul Război Mondial, „Ziua Eroilor”, şi la cele de Sărbătoarea Naţională a Regatului României (10 Mai). Dacă armata nu a avut propria zi aniversară, în schimb,  categoriile de forţe armate, diferitele genuri de arme, unităţi şi mari unităţi îşi sărbătoreau ziua odată cu praznicele propriilor patroni spirituali. În martie 1948, acest gen de sărbătoare a fost abandonat, fiind reluat în anul 1994.

La data de 20 iulie 1951, Prezidiul Marii Adunări Naţionale declară, prin decret,  ziua de 2 octombrie, pentru prima oară, ca „Ziua Forţelor Armate ale R.P.R.” Motivul acestei alegeri îl constituia faptul că, la 2 octombrie 1943, Stalin aprobase organizarea Diviziei „Tudor Vladimirescu” din prizonieri de război români, devenind cu cei din Divizia „Horea, Cloşca şi Crişan”, înfiinţată asemeni celei din faţă, nucleul viitoarei „Armate Populare” din România.

În 1958, prin Ordin al ministrului Forţelor Armate, s-a revenit la tradiţiile unităţilor şi marilor unităţi, cărora li s-a permis să-şi sărbătorească sau comemoreze principalele momente din toată perioada existenţei lor.

În anul următor, la 01.10 1959, Ziua Forţelor Armate a fost mutată pe data de 25 Octombrie. În decret, nu se face nicio referire explicită la motivul acestei decizii. La vremea respectivă, ea a reprezentat un act de curaj. Motivul principal al deciziei de schimbare a Zilei Armatei trebuie căutat în faptele de arme ale Armatei Române şi în rezultatul acestora: reîntregirea graniţei de Vest a României şi anularea, de facto, a prevederilor Dictatului de la Viena. Recunoaşterea importanţei zilei de 25 Octombrie 1944 pentru istoria Armatei României şi istoria naţională, în ansamblul ei, este pusă în evidenţă şi de faptul că autorităţile timpului şi-au asumat chiar riscul unor speculaţii nefavorabile lor, care puteau asocia faptele de arme cu ziua de naştere a regelui Mihai I sau cu forma de guvernământ existentă înainte de 30 Decembrie 1947. Deci, 25 Octombrie 1944  semnifică data eliberării totale a nord-vestului Transilvaniei de sub ocupaţie hortistă, chiar dacă acest teritoriu a fost preluat iniţial de administraţia sovietică, fiind retrocedat României pe 9 martie 1945.

Toate acestea pun în evidenţă faptul că Ziua Armatei Române este legată efectiv şi afectiv de Transilvania, leagănul genezei şi evoluţiei istorice a poporului nostru, de obiectivele şi sentimentele Armatei Române, care au vizat întotdeauna îndeplinirea idealurilor naţionale: unitate, independenţă, suveranitate, integritate teritorială.

Deoarece armata naţională este intregată în N.A.T.O., menţionez faptul că armatele occidentale nu au stabilită o dată anume ca sărbătoare a armatei. Excepţie de la aceasta fac Franţa, care îşi sărbătoreşte armata la 11 Noiembrie (ziua armistiuţiului dintre Aliaţi şi Germania, 11 noiembrie 1918), Italia, a cărei zi a armatei este 4 Noiembrie (data semnării armistiţiului de la Villa Giusti, 4 noiembrie 1918) şi România.

După iureşul Revoluţiei, a urmat iureşul multora în scaune de demnitari „vopsiţi” în apărători ai creştinismului şi demolatori a tot ceea ce s-a făcut în comunism. Parcă acolo nu ar fi fost şi munca Armatei Române. Slavă Domnului că ziua acesteia a rămas eminamente laică. Pentru propaganda istoriei naţionale, ar fi trebuit ca şi zilele armelor să fie legate de larga panoplie a evenimentelor sau a personalităţilor ce şi-au dobândit notorietate în domeniul lor. Patronii spirituali (sfinţii) fac parte din patrimoniul universal, iar ei nu trebuiesc prăznuiţi în pas de defilare sau formaţii de avioane.

CINSTIREA ZILEI DE 25 OCTOMBRIE

În acest an, 2012, se împlinesc 150 de ani de la înfiinţarea Ministerului Apărării (când, în anul 1862, domnitorul Alexandru I Cuza a unit ministerele de război de la Iaşi şi de la Bucureşti, luând naştere Ministerul de Război al Principatelor Unite, cu sediul la Bucureşti) şi un deceniu de când România are trupe în Afganistan. Datorită şi acestor fapte, festivităţile dedicate sărbătoririi Zilei Armatei Române au fost fără precedent. S-a arborat Drapelul naţional la sediile instituţiilor militare, s-a ridicat Marele Pavoaz la bordul navelor militare maritime şi fluviale,s-au organizat ceremonii militare şi activităţi comemorative în toate garnizoanele din ţară, în teatrele de operaţii şi în ţările în care România are acreditaţi ataşaţi ai Apărării.

Pentru prima dată, s-au organizat ceremonii militare de evocare a eroilor neamului în locurile în care strămoşii noştri au purtat marile bătălii pentru neatârnarea neamului şi depunerea „Jurământului” militar de către absolvenţii unor instituţii militare de învăţământ în spaţii publice. Seria de manifestări a fost încheiată în zilele de sâmbătă, 27 octombrie, şi duminică, 28 octombrie, când, în mari centre comerciale din Bucureşti şi din ţară, s-au organizat expoziţii de tehnică de luptă, standuri de promovare a armelor şi cu tematică istorică, dar şi frumoase spectacole de fanfară.

Nu pentru a nu fi mai prejos de ceea ce am arătat, ci în cursul a ceva firesc, Filiala judeţeană Constanţa a Asociaţiei Naţionale „Cultul Eroilor-Regina Maria” a organizat şi a participat la festivităţi închinate acestei zile. Astfel, pe data de 24 octombrie, a organizat un simpozion la Muzeul Marinei Române, cu tema „Armata Română –trecut, prezent şi viitor”, unde au ţinut scurte alocuţiuni gazda ospitalieră cdor. conf.univ. dr. Olimpiu Manuel Glodarenco, gen. bg. Vasile Hermeneanu, cam. (rtg) Petre Zamfir, col. (r) Remus Macovei, cdor. av. (rtg) Vasile Reghintovschi  şi dr. Costin Stan. La eveniment, au participat veterani de război, cadre militare în rezervă şi retragere, cadre militare active, studenţi ai Academiei Navale „Mircea cel Bătrân” şi elevi ai  Colegiului Naţional „Mircea cel Bătrân” al cărui cor, dirijat de prof. Sabin Nicolaină, a încântat asistenţa. Cu acest prilej, a fost lansat şi numărul 12 al revistei asociaţiei, „Arma Pontica”.

Pe data de 25 Octombrie, membri ai asociaţiei noastre au depus o coroană de flori la „Monumentul eroilor”, prin col. (r) Cătălin Dănulescu, şi au fost alături de preşcolari ai Grădiniţei „Steluţele Mării”, însoţiţi de prof. Victoriţa Radu, Adriana Drăgoi, Anica Gornea şi de elevi ai Şcolii cu clasele I-VIII „Aurel Vlaicu”, însoţiţi de prof. Minodora Nicolae, care au depus flori la Monument, instituţii cu care avem protocoale de colaborare.

Nu am lipsit nici de la manifestările organizate de Garnizoana Constanţa, prin grija comandantului acesteia, cam. de flotilă dr. Alexandru Mîrşu, la Complexul comercial „Maritimo”.

  La mulţi ani Armatei Române!