Proiectul "Andrei Lupu" face paşi

Lansat  pe data de 18 octombrie 2011,  în localul şcolii generale din satul Oituz, comuna Lumina, judeţul Constanţa, în compania reprezentanţilor mai multor instituţii, organizaţii neguvernamentale şi a unor  personalităţi istorice universitare, acest proiect a început să prindă viaţă în teren. De la această dată, următorul pas a fost în ziua de 14 august 2012, când, la Căminul Cultural din satul Oituz, unde, în prezenţa şi a unora din cei citaţi mai sus din judeţele Bacău şi Constanţa, a avut loc comemorarea a 135 ani de la moartea eroică, pe câmpul de luptă de la Nicopole, în noaptea de 13/14 august 1877 (Războiul de Independenţă), a primului militar cu gradul de soldat, Andrei Lupu.

Pentru a cinsti memoria acestuia şi a cultiva ideea de neatârnare, numele consăteanului lor este inscripţionat pe cele două monumente ale eroilor ridicate  în comuna Luizi-Călugăra, judeţul Bacău şi satul Osebiţi al comunei, iar şcoala din sat îi poartă numele. Legătura dintre locuitorii Oituzului dobrogean şi cei din Luizi-Călugăra este,  în cea mai mare parte, de sânge, ceangăi, care s-au înfrăţit ca sate, iar cei de aici sunt urmaşii celor împământeniţi prin reforma agrară din 1921, promisă de Regele Ferdinand luptătorilor de pe ultimul aliniament de rezistenţă de la poarta Moldvei din anul 1917.

   În virtutea acestui „Proiect” şi a altor considerente, în perioada 14-16 septembrie 2012, s-a organizat,  prin grija domnului Rujanschi Emanoil şi a nepotului acestuia, Adam Leonard, un pelerinaj pe urmele străbunilor eroi, cu un grup mai restrâns de elevi şi părinţi. De mare ajutor în această acţiune au fost primarul localităţii, dl Chiru Dumitru şi dl Bucur Paraschiv, fiu al satului. Din patrea filialei Constanţa „Cultul Eroilor”, conform protocolului încheiat în cadrul „Proiectului”, a participat subsemnatul, „înarmat” cu materiale adecvate momentului: reviste, înscrisuri, DVD-uri (aveam geanta cea mai grea!).

 Pe tot parcursul drumului, am crezut de cuviinţă să relatez date de istorie sau geografie despre locurile prin care am trecut şi de a propune unde să facem câte o oprire. Una din ele a fost “Piaţa Unirii” din Focşani. Apoi, ne-am oprit la Mausoleul de la Mărăşeşti.

 Seara, fără propunerea mea, ne-a aşteptat dl primar al comunei Varga Aurel care, după urarea de bun venit, ne-a omenit cu o masă, la care au participat şi câţiva oameni ai locului,  în sala căminului cultural din comună.

     A doua zi, în prima parte, am participat, cei din Oituz, împreună cu elevi ai şcolilor localităţii, îmbrăcaţi în port popular specific etniei, îndrumaţi de cadrele didactice: dl prof. Ciurea Petru, dna prof. Bucur Liliana, cu locuitori ai comunei şi notabilităţi, în frunte cu domnul primar, la festvitatea de comemorare la “Monumentul Eroilor” şi depunere de coroane de flori pe fondul unor cântece potrivite momentului, interpretate de corul elevilor participanţi, dirijat de dl prof. Ilief Marian, îngânaţi (nu în bătaie de joc!) şi de către unii din participanţi. Aici, am fost onoraţi de participarea specială a domnului conferenţiar universitar Ioan Dănilă, prieten al ceangăilor, de la Universitatea din Bacău. Dumnealui ne-a vorbit despre personalitatea marcantă a pr. Iosif Petru Maria Pal, înmormântat în biserica romano-catolică din Luizi, şi cartea acestuia, „Originea catolicilor din Moldova şi franciscanii, păstorii lor de veacuri”, editată în 1941, dar interzisă în regimul comunist. A sugerat, cu multă căldură, ca şcoala din localitate să-i poarte numele.

     În continuare, ne-am deplasat la Şcoala generală „Andrei Lupu” din Osebiţi, unde se află un bust al acestuia. La propunerea mea, acceptată cu plăcere, prima parte a acestei activităţi s-a desfăşurat în una din sălile de clasă. Emoţiile de foşti elevi au început odată cu păşirea în şcoală, dar au fost maxime când a început să depene amintiri dl învăţător, cu o vechime de vreo 40 ani ca dascăl, decan de vârstă, Cojocaru Ulderich. Au fost şi lacrimi. Încărcaţi cu astfel de sentimente, s-a trecut, pe acelaşi fundal sonor al corului de elevi, la depunerea de coroane de flori la bustul eroului.

                                                                                                                   

Împreună cu cei nominalizaţi mai sus, am pornit pe urmele străbunilor ce s-au jertfit la Oituzul băcăoan. Ne-am oprit la “Cimitirul Eroilor” din Primul Război Mondial (Oituz), unde am fost întâmpinaţi, din partea primăriei, de dl profesor Oprea Gheorghe. Din alocuţiunea dumnealui despre însemnătatea luptelor din 1916- 1919, parte din cei căzuţi, aprox. 2.000, înmormântaţi aici, am mai reţinut că, tot pe aici, s-a trecut în Ardeal cu cântecul unui autor necunoscut, „Treceţi, batalioane române, Carpaţii !”

                                                                                                

Cu un bagaj de  vreo 500 km parcurşi, dar şi cu fel de fel de sentimente despre bătăliile de pe văile Trotuşului şi Oituzului,  am pornit  cu acelaşi grup spre a  mai parcurge încă vreo 44 km spre Ardeal, pentru a ajunge la “Cimitirul Eroilor din Primul Război Mondial” din Poiana Sărată. Ajunşi în incinta cimitirului, am ascultat o scurtă relatare a ghidului nostru, dl prof. Oprea, de la care am aflat că, aici, sunt înhumate osemintele a cca 1.600 eroi aparţinând de şapte naţiuni. S-au  intonat câteva cântece patriotice şi  depus coroane de flori. Am admirat şi priveliştea din jur care era  superbă.

                                                                                                                      

La întoarcere, ne-am oprit,  pentru un moment de reculegere, la Biserica romano-catolică din Oituz, unde a ctitorit şi monseniorul Ghenţa Ştefan, preot paroh pe aceste văi, păstor duhovnicesc pentru mulţi dintre cei din grup şi prieten al filialei noastre întru cultul eroilor. La despărţire, dl Oprea ne-a făcut cadou trei exemplare ale cărţii „Monografia comunei Oituz”, scrisă de Anton Coşa, profesor doctor, afiliat acestei mişcări.

                                                                                                      

În a  treia zi, s-a participat la Sfânta Liturghie de Hramul Bisericii din Luizi oficiată de un sobor de treizeci feţe bisericeşti printre care şi prietenii „Proiectului”, părintele paroh Lucaci Anton Daniel şi monseniorul Ghenţa Ştefan. Apoi , cu rămasul bun de rigoare, eu mulţumind şi pe această cale, pentru găzduirea ad-hoc, familiei Sascău Ştefan, ne-am întors la treburile cotidiene.

Oricine îşi dă seama că acest pelerinaj a fost solicitant psihic şi fizic pentru călători, într-un microbuz de 18 locuri.

De aceea participanţii merită felicitări din plin pentru abnegaţia de a nu-şi uita înaintaşii.

A consemnat Cdor. av. (rz.) Pavel Oţelea 

                   

           Adiţional

     Duminică, 16 septembrie, în timp ce partenerii de acţiune, descrisă mai sus, se aflau la Sfânta Liturghie, am avut o întâlnire cu colegii de promoţie de la Şcoala Militară de Ofiţeri de Aviaţie ce s-au stabilit în Municipiul Bacău. Un astfel de prilej nu mi se iveşte oricând.
    S-a întâmplat ca toţi să fie în localitate şi toţi să renunţe la ce îşi planificaseră pentru acea zi, deoarece i-am anunţat în seara zilei de sâmbătă pentru a ne revedea. Împilinirea dorinţei a fost deplină.

  Le mulţumesc tuturor pentru gest. Cele câteva ore ce le-am avut la dispoziţie au trecut mai repede ca un zbor de păpădie. Despre ce s-a discutat poate deduce oricine a trecut prin astfel de clipe emoţionante.

De la stânga la dreapta cum priveşti: Varia Ştefan, Şova Viorel, Mătuşescu Ion, Dumbravă Corneliu, Elefteriu Ionel, Dudeci Dinu, Apetrei Gheorghe, Oţelea Pavel.

ZIUA IMNULUI NAŢIONAL SĂRBĂTORITĂ LA CONSTANŢA

   Filiala Constanţa a Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria” a fost onorată şi în acest an de invitaţia Comandantulului Garnizoanei Constanţa,  contraamiral de flotilă dr. Alexandru Mîrşu, de a participa la festivitatea dedicată “Zilei Imnului Naţional al României”, organizată pe esplanada din faţa Comandamentului Flotei, în data de 29 iule 2012.                                                            

  Din întâmplare, această activitate s-a suprapus cu o alta,  de mare interes, referendumul naţional pentru demiterea preşedinelui ţării. Din această cauză, delegaţia „Cultului” a fost mai restrânsă, mulţi dintre noi fiind angrenaţi şi în această acţiune. Reamintesc că “Ziua Imnului” a fost stabilită prin Legea nr. 99/1998 şi, în conformitate cu această lege, ceremonialul militar, ca de fiecare dată în astfel de momente, a încântat asistenţa prin intonarea unor melodii de către fanfara garnizoanei şi a defilării Gărzii de onoare.

Armata rămâne instituţia de bază nu numai ca purtătoare a simbolurilor naţionale,  ci şi a intereselor ţării în teatrele de operaţii din afara graniţelor. Dacă mulţi români nu înţeleg ideea de identitate naţională decât dacă se aplică în ţară, armata are scris pe haină şi în suflet ROMÂNIA, oriunde s-ar afla.Cred că “Imnul” merită o scurtă istorioară, de aceea o şi fac. Nu sunt singurul şi nici nu am pretenţia de a fi exahaustiv în această acţiune. Nu-mi mai aduc aminte dezbaterile din parlament pe această temă, dacă şi ce propuneri au mai fost, dar cert este că acest poem cântat „Deşteaptă-te, române”, a fost nominalizat şi aprobat odată cu Constituţia ţării, prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991.   

Oare are motive întemeiate de a ocupa un asemenea onorant loc? Azi vedem adevărate controverse pe marginea acestui simbol naţional. Ba că-i prea lung (imnul Greciei are 158 de strofe), ba că-i greoi (încercaţi să memoraţi versuri din imnurile anterioare!) şi, cel mai mult, îi deranjează pe unii versul „Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,” pe motiv că: până când să ne mai deşteptăm?, iar “somnul cel de moarte”  ar induce pesimism.  

Cei care se văd deasupra versurilor “Imnului” (în general,  mai sunt şi alte controverse) sunt lesne de descoperit. Suntem o ţară bogată cu popor sărac. România este una din ţările cu cea mai ridicată rată a sărăciei din Europa. Un învăţat, îmi scapă numele, spune că nu există popor sărac, ci prost condus. Păi, cei despre care v-am spus sunt cei care au condus ori conduc şi acoliţii lor întru jaf. 

Din păcate, mulţi naivi nu văd în acest demers al denigrării grosolana formă de manipulare. Distrugem simboluri naţionale, distrugem tradiţii, bagatelizăm Revoluţia şi alte momente istorice, culpabilizăm poporul că nu-i în stare de nimic şi-l aducem la stare de blazare. De aici, conducem cum vrem. Asta-i măreaţa politică de azi! Să nu uit! Dacă nu era nominalizat în “Constituţie”, până acum nici noi nu am mai fi ştiut care-i imnul de stat, cum s-a mai întâmplat la diferite evenimente internaţionale, unde, dacă nu mă înşel, ni s-a pus şi imnul Ungariei.Tot ca o paranteză, de la adoptarea “Constituţiei” până la emiterea legii pentru “Ziua Imnului” a trebuit să treacă şapte ani.                                                                                                                                                                     

Un cântec poate fi mai puternic decât forma statală, decât ideologia, decât politica, dacă în el se regăsesc milioane de oameni. Şi acest imn, în afara versurilor, a exprimat încă de la facere o stare de spirit. De aceea sperie!  Nu există o altă creaţie literară, la români, cu o încărcătură istorică atât de mare.                                                                                                                                     

Iată o mărturie a soţiei poetului: „El nu s-a culcat, ci s-a aşezat la masa de scris şi a scris până târziu, după ce se făcuse ziuă. Mai sculându-se din când în când, de la masă, şi plimbându-se prin odaie, citind ceea ce scrisese. Erau strofele din Deşteaptă-te, române!”  Această stare de spirit a avut-o după întoarcerea, cu delegaţia Braşovului, de la adunarea de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj, din mai 1848. De altfel, „febra” sa creatoare este reflectată chiar prin titlu: “Un răsunet”. Acest poem devine imn revoluţionar, fiind numit de Nicolae Bălcescu “Marseilleza românilor”. 

            

Nici Eminescu nu trece nepăsător faţă de poetul versurilor în cauză:        „Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită, / Rumpe coarde de aramă cu o mână amorţită, / Cheamă piatra să învie ca şi miticul poet, / Smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune,  / Şi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune, / Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet.”                                              

De la 1848 până azi, am numărat vreo şapte mari evenimente politico-militare, care ne-au croit o altă soartă. La majoritatea din ele, s-a cântat spontan „Deşteaptă-te, române!”, de cele mai multe ori de o masă de oameni încălţată în obiele şi opinci, despre care eu nu am găsit în istorie momente în care s-ar putea spune că au dus-o bine.Nu scapă a sublinia influenţa mobilizatoare a acestui cântec nici Vartan Arachelian, în cartea „Toamna pătimirii noastre”: „Simţind iminenţa atacului, eroii Regimentului 40 Infanterie, eroii de la Amzacea, au cerut steagul regimentului. Sub ploaia de obuze, în timp ce muzica intona Deşteaptă-te române!, toţi au jurat că nimic nu-i va face să dea înapoi în faţa puhoiului duşman. Şi aveau să se ţină de cuvânt.” Pe acest aliniament s-a stopat pentru o scurtă perioadă înaintarea în „pas de defilare” a trupelor germano-bulgare în toamna anului 1916 pe teritoriul Dobrogei.                                  

Cei care contestă acest imn şi-or fi pus întrebarea, printre altele, de ce regimul comunist a interzis acest cântec patriotic după abdicarea Regelui Mihai în anul 1947? Ştiu însă, mi s-a întâmplat direct, că unii din „produsele noii epoci” cred că cei mai mulţi dintre noi au auzit despre acest poem doar în Decembrie ’89. Ei, în mod sigur, da! Eu auzisem, atunci nu acum, că acesta s-a cântat şi la revolta muncitorilor braşoveni din 15 noiembrie 1987. 

De istorioara acestui poem cântat mai este legat şi numele unei personalităţi de seamă a culturii  româneşti,  Anton Pann. Cei mai mulţi îi atribuie paternitatea melodiei. Cert este că viitorul imn naţional a fost cântat prima dată în public pe 29 iulie 1848 (la 18 zile de la izbucnirea revoluţiei), în Parcul “Zăvoi” din Râmnicu Vâlcea, sub bagheta acestuia.E lesne de înţeles de ce se serbează în această zi.           

Dacă parcurgem toate strofele acestei poezii (unsprezece!, din care, la ocazii festive, se interpretează strofele 1,2,4 şi 11), vom observa că nu se imploră sau preamăreşte puterea divină, ca în imnurile altor ţări, însă ne defineşte religios: „Preoţi, cu crucea-n frunte! căci oastea e creştină, / Deviza-i  libertate şi scopul ei prea sfânt.”


  Se evocă măreţe figuri ale neamului, Mihai, Ştefan, Corvin, ca suport al îndemnului: ”Uniţi-vă în cuget , uniţi-vă-n simţiri!”  Mai găsim, în strofele acestuia, îndemnul de a ne respecta pe noi înşine, de a fi demni chiar şi în sarăcia noastră. A mai considerat, probabil, că Dumnezeu ne-a dat de toate, rămânându-ne doar nouă strădania  de a ne băga în traistă.

                                                                          Cdor. av. (rtr.) Pavel Oţelea