ACCIDENTUL LUI AUREL VLAICU

Acest articol este cules de mine dintr-o revistă cu specific militar pe vremea când eram elev al Școlii Militare de Ofițeri Activi de Aviație „Aurel Vlaicu” Boboc. M-a determinat să fac cest lucru și întâlnirea dintre elevi cu generalul Negrescu.

Despre accidentul lui Aurel Vlaicu

Publicăm alăturat opiniile generalului maior in rezervă Gheorghe Negrescu, inginer aviator, in legătură cu unele momente din viaţa şi activitatea lui Aurel Vlaicu. Rîndurile de mai jos constituie mărturiile unui contempo­ran al lui Vlaicu şi se referă îndeosebi la evenimentele legate de sfirşitul tra­gic, prematur, al unuia din pionierii aviaţiei noastre. Autorul ia atitudine faţă de modul cum e prezentat acci­dentul fatal al lui Aurel Vlaicu în unele lucrări literare mai mult sau mai puţin recente. Responsabilitatea afirmaţiilor revine, evident, autorului lor.

Rîndurile ce urmează sînt o consecinţă a lucrării apărute in cadrul Editurii militare, spre sfîrşitul anului 1970, avînd titlul «.Aurel Vlaicu — povestire cinematografică», autori fiind Eugenia Busuioceanu şi Mihai lacob, precum şi a altor două, apărute mai demult, tot despre Aurel Vlaicu, prima semnată de C. Ghiban (1956), urmată de alta, avînd ca autor pe Sergiu Milorian (1962). Doresc să reţin atenţia asupra unor erori istorice, legate de începuturile aviaţiei române, erori care constat că se perpetuează. Voi începe prin a fixa coordonatele adevărate ale mo­mentului istoric «VLAICU», pe care, la ora actuală, nu le cunoaşte nimeni mai bine decît mine, întrucît le-am trăit personal, fiind contemporan de zbor cu Vlaicu şi singurul dintre ctitorii aviaţiei militare ro­mâne rămas în viaţă.

Aurel Vlaicu, unul dintre inventatorii ta­lentaţi ai maşinilor zburătoare mai grele decît aerul din prima decadă a secolului 20, nu ar fi putut reuşi complet, cum nu a reuşit Traian Vuia — nevoit din lipsă de sprijin să-şi părăsească ţara — dacă nu ar fi primit mijloacele băneşti ca să-şi realizeze maşina sa. Aceste mijloace au fost: o sub­venţie lunară de 600 lei-aur; fondurile ne­cesare pentru materialele ce intrau în con­strucţia avionului; atelierele şi lucrătorii din Arsenalul Armatei pentru construcţia avionului. După reuşita zborului, s-a orga­nizat, la 17 octombrie 1910, un miting prin care Vlaicu era consacrat oficial ca inventator şi zburător pe avionul său. A urmat un premiu de 50 000 lei, acordat de guvernul român, şi «Premiul Năsturel» de 4 000 lei acordat de Academia Română la propunerea lui Spiru Haret, ministrul in­strucţiei publice.

Destinul a întrerupt cariera lui Vlaicu la 13 septembrie 1913 prin accidentul stupid de la Băneşti, în tentativa de trecere în zbor a Carpaţilor. Modul cum s-a petrecut accidentul şi cauzele lui le cunosc bine întru­cît am făcut ancheta oficială, deplasîndu-mă imediat la locul accidentului, de unde am ridicat pe Vlaicu şi resturile avionului, pe care le-am transportat la Bucureşti. Ade­văratele împrejurări ale accidentului sufe­rit de Aurel Vlaicu sînt: renunţînd la tre­cerea în zbor a munţilor, după ce depăşise Cîmpina, Vlaicu se întoarce şi coboară, caută un loc de aterizare pe câmpia spre Ploieşti. Cînd mai avea vreo 50 m pînă la sol o rafală de aer îl surprinde pe Vlaicu în momentul aterizării şi-l izbeşte de pămînt pe o aripă, fără a fi putut para această prăbuşire care a dus la moartea sa pe loc. Acestea sînt împrejurările şi cauza acestui accident, expuse în esenţa lor.

Revenind la una din lucrările amintite, «Aurel Vlaicu» — Editura militară 1970, care se recomandă a fi un scenariu pentru un film, aş vrea să fac următoarea remarcă. Consider că din punct de vedere etic, auto­rului care vrea să prezinte viaţa unei per­sonalităţi, şi Vlaicu este una dintre marile figuri ale neamului nostru, îi incumbă o mare responsabilitate în alegerea acelor momente din viaţa personajului respectiv care să-l definească peste ani. Mă voi opri la scena înmormîntării lui Vlaicu, din care se desprinde că autorii scenariului nu s-au documentat în a o cunoaşte în desfăşurarea sa reală. Ei s-au mulţumit să prezinte acest moment trist pentru întregul nostru popor ca pe un moment al răfuielilor personale, pline de invective şi neadevăruri. Fără voie, voi face din nou apel la amintiri personale, încă vii în memoria mea, după 58 de ani.

Înmormîntarea lui Vlaicu a fost un ade­vărat dotiu naţional, iar cortegiul a fost măreţ, nemaivăzut pînă atunci, fapt de care eu şi Andrei Popovici am putut să ne dăm seama pe deplin, pentru că după plecarea cortegiului de la Sf. Gheorghe, noi doi am venit la Cotroceni şi pornind în zbor, fie­care pe avionul său, am ţinut să aducem de sus omagiul aviaţiei, din zbor şi prin zbor. Am putut astfel să vedem de sus mă­reţia cortegiului care cu vîrful — format din 4 care funebre cu flori şi coroane — urmat de carul funebru al garnizoanei Bucu­reşti ce purta coşciugul lui Vlaicu, ajunsese la poarta cimitirului Belu, în timp ce coada cortegiului era abia la podul Şerban Vodă, pe cheiul Dîmboviţei. A doua zi după înmormîntare, s-a anunţat vizita familiei Vlaicu la Cotroceni, cu un grup de ardeleni, ca să vadă hangarul lui Vlaicu, cu tot ce era în el: resturile avionului cu care căzuse şi pe care eu le-am adus la Cotroceni, o dată cu corpul neînsufleţit al lui Vlaicu, avionul VLAICU III, care nu era complet terminat, şi toate sculele şi instalaţiile mecanice de care se servise Vlaicu. În înţelegere cu căpitanul aviator Andrei Popovici, care era comandantul Şcolii militare de pilotaj de la Cotroceni, am hotărît să facem fraţilor transilvăneni, în această împrejurare specială, o primire de­osebită. În această idee, toate cele 10—12 avioane Farman şi Bristol-Coandă, ale şcolii de pilotaj au fost scoase pe cîmp şi aliniate ca pentru paradă, fiecare avion cu pilotul şi mecanicul alături. După ce au văzut han­garul lui Vlaicu, vizitatorii în frunte cu bătrînul Dumitru Vlaicu, tatăl, însoţit de scriitorul Octavian Tăzlăuanul, directorul revistei «Luceaiarui», organ al Asociației ardelene «ASTRA», au venit pe cîmpul de zbor unde i-a întîmpinat căpitanul Andrei Popovici, care a dat raportul bătrînului Vlaicu. S-a trecut apoi în revistă frontul de avioane, cînd s-au făcut şi prezentările. La sfîrşit, eu, care eram în flancul drept al liniei de avioane, ca primul zburător militar, am făcut o demonstraţie de zbor deasupra cîmpului Cotroceni. După aterizare, căpitanul Andrei Popovici, adresîndu-se musafirilor, i-a întrebat dacă vreunul dintre ei doreşte să primească botezul aerului. Toţi, în frunte cu bătrînul Vlaicu, au primit propunerea imediat, şi atunci, pe neaşteptate, un adevărat miting de aviaţie a avut loc cu transilvănenii prezenţi. Primul, care a primit botezul aerului, a fost bătrînul Vlaicu, pe care l-am luat în zbor şi l-am purtat deasupra cîmpului Cotroceni şi deasupra Capitalei, unde fiul său Aurel îşi cîştigase celebritatea. Apoi tot eu am dat botezul aerului scriitorului Octavian Tâzlăuanul şi lui Ion Vlaicu, fratele zburătorului. Ceilalţi ofiţeri aviatori, cu celelalte avioane, au dat botezul aerului la ceilalţi vizitatori, vreo 25 de tineri din Binţinţi, colaboratori altă dată ai lui Vlaicu. Cînd, după ce se înnoptase, a trebuit să coborîm în oraş, toţi au plecat cuprinşi de un sentiment deosebit, de un sentiment înălţător — de sentimentul ce te cuprinde cînd asişti la o proslăvire, la o apoteoză. Căci apoteoză fusese mitingul nostru improvizat — apoteoza cuceririi văzduhului românesc de noi înşine, prin noi înşine, dar cu sacrificiul unuia dintre noi — a celui mai bun.

                           *

În cadrul unor lucrări, apărute în ultimele două decenii, cazul lui Vlaicu, moment important în aviaţia românească, a suferit unele deformări. S-a căutat în speţă să se creeze legende precum că Vlaicu a avut accidentul său mortal deoarece a fost sabotat — pilindu-se sîrmele care comandau cîrmele de direcţie şi înălţime ale avionului său, fapt ce i-ar fi provocat moartea... Viaţa lui Aurel Vlaicu a fost admirabil descrisă de un talentat scriitor — Victor Ion Popa: cele trei volume reunite sub titlul «Maistoraşul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu». Este o cronică obiectivă şi documentată a vieţii lui Vlaicu şi a înseşi începuturilor aviaţiei române. Cartea lui Victor Ion Popa ar fi trebuit să fie, cred eu, retipărită. Lucrul acesta nu s-a făcut încă. În schimb, au apărut noi lucrări despre Vlaicu, ceea ce nu este rău, dar care sînt inspirate (ca să întrebuinţez cuvîntul cel mai dulce) complet din cartea lui Victor Ion Popa. Autorii mai recenţi prezintă viaţa lui Vlaicu dintr-un unghi cu totul deformat, iar moartea sa o atribuie unui asasinat, pronunţîndu-se chiar nume.

Întîiul biograf al lui Vlaicu, după 23 August 1944, a fost C. Ghiban, care a publicat prima sa lucrare sub titlul «Flăcăul din Binţinţi». Ulterior, Ghiban a mai publicat o a doua lucrare intitulată «Patria noastră — ţara unor strălucite tradiţii aviatice». In această din urmă broşură autorul publică în facsimil, în ultimele pagini, o scrisoare a lui Ion Vlaicu, fratele aviatorului, în care acesta a afirmat că Vlaicu a murit pentru că i s-au pilit sîrmele de comandă a cîrmelor de direcţie şi înălţime, arătînd chiar, într-o schiţă de desen, locul unde s-a făcut pilitura care a dus la accident. Deci s-ar putea trage concluzia că Aurel Vlaicu a murit asasinat. Cu C. Ghiban am avut două întrevederi, la cererea sa, cînd l-am pus la curent cu întîmplări de la începuturile aviaţiei noastre, şi a treia întrevedere la sediul Editurii militare. La ultima întîlnire, care a avut loc după publicarea celei de a doua cărţi, l-am întrebat cum a obținut scrisoarea de la Ion Vlaicu şi de ce a publicat-o, pentru ca ceie afirmate în această scrisoare sînt complet neadevărate şi eu le dezmint cu toată tăria, pentru că eu am făcut ancheta accidentului lui Vlaicu, iar publicarea în facsimil a acelei scrisori este mai mult decît o greşeală, pentru că această minciună aruncă o gravă bănuială asupra unei întregi generaţii, care l-a iubit şi apreciat pe Vlaicu. C. Ghiban nu a putut da nici o explicaţie, nici de modul cum a obţinut scrisoarea de la fratele lui Vlaicu, nici de ce a publicat-o.

In 1962, apare o a doua lucrare despre Aurel Vlaicu, autor fiind Sergiu Milorian, în care insinuările şi acuzările în legătură cu moartea lui Vlaicu sînt mai evidente.

De curînd a apărut în cadrul Editurii militare cea mai recentă lucrare tratînd despre Aurel Vlaicu, sub semnătura Eugeniei Busuioceanu şi a lui Mihai lacob, intitulată «Aurel Vlaicu, povestire cinematografică». Citind-o, am constatat că şi aceasta este inspirată, ca şi cele scrise de C. Ghiban şi S. Milorian, tot din volumele lui Victor Ion Popa din care se iau aproape toate episoadele. Intercalînd şi unele scene ca cele cu Zorileanu, care sînt departe de adevărul istoric, se reiau însă şi ideile lansate de C. Ghiban şi S. Milorian şi se atribuie lui Ion Vlaicu — la vederea lui V.G. Bibescu — afirmaţia: «El l-o omorît» (pag. 8 şi 43), acuzînd de data aceasta nominal pe «autorul crimei» contra lui Vlaicu. Iar la pag. 139, din nou Ion Vlaicu, la vederea lui Bibescu, vorbeşte tare: «El i-o pilit o sîrmă. Altfel, Orei nu putea să moară». Deşi la pag. 149 autorii arată că mecanicul Ciulu comunică lui Rusu-Abrudeanu că, verificînd sîrmele, a constatat că nici una nu este ruptă, această afirmaţie e vagă, nu vorbeşte de sîrmele comenzilor şi nu poate deci îndrepta nimic.

In această situaţie, consider că este o datorie a mea să intervin şi, arătînd adevărul istoric, să înlătur o acuzaţie foarte gravă, calomnioasă şi complet neadevărată, în legătură cu cauzele morţii lui Vlaicu. Şi începutul cred că trebuie să fie făcut sugerîndu-li-se autorilor scenariului cinematografic să nu apară în viitorul film (dacă scenariul ar urma să fie transpus pe ecran) scenele în care Ion Vlaicu acuză pe V.G. Bibescu de moartea fratelui său. Căci ar fi un mare neadevăr de a apărea şi în film V.G. Bibescu ca autor al unei crime oribile, el, care a avut un rol important în începuturile aviaţiei noastre, ca unul dintre pionierii ei, iar mai tîrziu, recunoscîndu-i-se meritele de pionier şi vechi zburător, să i se încredinţeze înalta cinste de a deţine timp de 11 ani funcţia de Preşedinte al Federaţiei Aeronautice Internaţionale. Menţionez că de la înfiinţarea Federaţiei Aeronautice Internaţionale şi pînă în prezent nici un alt preşedinte nu a deţinut această funcţie un timp atît de îndelungat...

    Sînt gata oricînd să dau lămuririle necesare asupra acestor fapte. Nu trebuie să rămînă pentru posteritate o asemenea gravă greşeală. Vă fac cunoscut de asemenea că ing. Constantin Gheorghiu (str. M. Eminescu 12-Braşov), autorul unei lucrări despre Aurel Vlaicu şi opera sa, m-a informat că luînd contact cu Ion Vlaicu, acesta i-a comunicat că scrisoarea în cauză i-a fost cerută fără ca el să ştie ce scop se urmărea.

                        *

   Astăzi, mai mult ca oricînd, istoria poporului nostru este redată în adevărata ei lumină; în speţă, consider că, în acest sens, nici aviaţia nu poate face excepţie.

                                                                                General-maior în rezervă                
                                                                                GHEORGHE NEGRESCU

                                                                                   Inginer aviator Brevet pilot nr. 2 din 1911